Adrian Marinescu - Arme şi destine

“Arme şi destine” este titlul cărţii lansate de Generalul de Brigadă (r) ing. Adrian Marinescu. Cartea are subtitlul – “Două decenii, director la fabrica de tunuri” şi a fost lansată la Reşiţa în 8 iulie 2015, la Librăria Semn de Carte în cadrul unei manifestări organizate de “Societatea Metarsis – activităţi şi servicii de cultură urbană şi artă contemporană. Cam aşa a fost anunţat acest eveniment:

Vă invităm să-l cunoașteți pe oșteanul-făuritor care declară, cu vădită mândrie: “Sunt mulțumit că n-am trecut prin viață degeaba: am sădit pomi drepți pe marginea drumurilor mele și mlădițe de gânduri pe o carte…”
Momentul muzical al serii va fi susținut de Jozsef Racz jr.- saxofon
Invitați speciali: criticul Ada D. Cruceanu, managerul Bibliotecii Județene Paul Iorgovici Clara Constantin și preșesintele UZPR Doru -Dinu Glăvan

Adrian Marinescu este născut în Moldova, la Iași în 1936, coleg de cameră la internatul Liceului Nicu Gane din Fălticeni cu Nicolae Labiș de care-l apropie ședințele de cenaclu literar de la Librăria Sadoveanu, absolvent al Liceului Militar Dimitrie Cantemir din Predeal unde face parte din orchestra semisimfonică a Liceului cantând, sub bagheta tatalui celebrei violoniste Lola Bobescu- Aurel Bobescu, la corn, Adrian Marinescu a fost coleg și cu inegalabilul Marin Sorescu. În 1957 termină Școala Militară de Ofițeri de Artilerie din Sibiu cu gradul de locotenent iar în 1965 Academia Militară Tehnică, ambele ca șef de promoție. Toate gradele militare, de la căpitan în sus, le-a obținit la excepțional (înainte de termen) devenind colonel la doar 40 de ani. Din 1977 devine director general al Intreprinderii Mecanice Reșița unde, timp de 20 de ani “a modelat metal și caractere”, având șansa “să polarizez energii aici, unde munca își află aureola din oțelul suprarezistent al celor 3.500 de tunuri care au părăsit solemn, piesă cu piesă, porțile uzinei… în 13 modele noi…

Despre această lansare puteţi citi amănunte în articolul Seara generalilor scris de Matei Mircioane şi publicat în ziarul online www.argument-cs.ro aşa că nu o să vorbesc prea mult despre eveniment ci mai mult despre frumoasele amintiri pe care lectura acestei cărţi mi le-a prilejuit.

În vremurile în care Reşiţa mai avea industrie am muncit la Întreprinderea Mecanică Reşiţa (IMR – (fabrica de tunuri redenumită Arsenal Reşiţa după 1990). Între 1976 şi 1980 am făcut parte din personalul direct productiv iar din ’81 şi până în ’90 am schimbat tabăra şi am trecut de partea beneficiarului având ca îndatorire de serviciu recepţionarea finală a tunurilor (fără probele de tragere).

În toată acea perioadă am avut şansa să fiu implicat în multe din premierele uzinei începînd cu prima baterie de tunuri antitanc livrată armatei române, cu prima baterie de obuziere de 122 modernizate la Reşiţa sau cu primul tun de munte asamblat la IMR, etc.

Lectura cărţii de memorii a generaului de brigadă Adrian Marinescu mi-a trezit multe amintiri frumoase din acea perioadă … dacă aş avea darul de povestitor al inginerului Adrian Marinescu aş scrie despre peripeţiile lungilor probe de rulaj (cam 4500 de km) făcute pentru a compara eficienţa roţilor buretate şi a roţilor clasice, sau poate aş scrie despre vizita delegaţiei Egiptului şi tragerea demonstrativă făcută cu acel prilej – atunci când la prima lovitură s-a strâmbat pivotul central şi generalul de brigada Adrian Marinescu a făcut un întreg spectacol pentru a deturna atenţia delegaţilor de la acel incident dând vina pe locaşul de tragere care nu era construit pentru tunuri de acel calibru, sau aş scrie despre delegaţiile făcute pe la unităţile militare pentru a verifica remedierea unor defecţiuni. Multe din aceste defecţiuni erau scurgeri de lichid cauzate de celebrul înlocuitor de cauciuc fabricat după reţetele “savantei de renume mondial”, sau aş scrie despre alţi oameni deosebiţi cu care am colaborat în diferite momente ale perioadei în care am fost legat de fabrica de tunuri.

Am apreciat foarte mult dedicaţia de la începutul cărţii de memorii a generalului de brigada Adrian Marinescu poate şi pentru că timp de vreo 15 ani şi destinul meu s-a împletit cu viaţa din IMR, numită atât de plastic “uzina vie”.

Mă înclin în faţa oamenilor mei deosebiţi – truditorii cu braţele şi cu mintea din Întreprinderea Mecanică Reşiţa, aleşi făurari de tunuri şi modelatori de destine, uzina vie alături de care m-am realizat şi fără de care această modestă carte nu şi-ar fi aflat rost.